Sunt trist,prea trist ca sa ma mai recunosc.Scormonesc prin memorie sa imi aduc aminte de vechiul eu,cel care zambea tot timpul,care lua tot timpul viata la suturi.Nu-mi arde sa ma lamentez,nu vreau sa privesc viata in fata si sa-i spun ca nu exista curva mai mare.
Singurul lucru pe care l-as face ar fi sa ma duc la mama,ca atunci cand eram mic si sa ma asez cu capul in poala ei si ea sa ma mangaie prin par cu mainile acelea aspre,chinuite de munca grea.Sa ma ghemuiesc ca un copil si sa ii ascult vocea cu care ma linistea odata.Sa ii simt sufletul cum vibreaza odata cu al meu,impartind cu mine,fara cuvinte,tristetea care ma apasa,ma macina.
Poate ca,in momentul asta,simte si ea nevoia sa tina la piept,poate ca legatura aceea misterioasa care se naste din viata uterina inca mai functioneaza.
Si imi inchipui ca va veni si ziua cand nu o va mai putea face si lacrimi grele imi curg pe obraji.Si as vrea sa o simt cum imi sterge lacrimile si eu sa ii sarut mana.Si ma gandesc la copilul meu,si ma intreb,la randul meu,daca voi mai putea sa o tin la piept asa cum imi doresc.
Mi-e dor de tine mama.In momentul asta as zbura pana la usa ta numai ca sa iti spun : SARUT MANA MAMA !
