miercuri, 17 februarie 2010

Din nou despre singuratate

Desi am mai "fabulat" despre acest subiect imi permit sa revin.
De ce?Pentru ca,desi suntem atat de multi,suntem de fapt atat de singuri....Unii o suporta mai usor,altii mai greu.
Ce simtim de fapt?
Ca intram in casa si suntem ca intr-un mormant?Ca ne podidesc lacrimile si nu avem pe nimeni alaturi sa ni le culeaga de pe obraz?Ca,incetul cu incetul,incepem sa vorbim doar cu noi insine?Unii considera asta un semn de nebunie.
Dar hai sa dam deoparte asta.Hai sa vorbim despre oamenii care sunt inconjurati de altii dar care,de fapt sunt singuri.
Toti ne sfatuiesc sa socializam,sa ne intalnim cu cat mai multe persoane,sa ne facem cat mai multi prieteni.Si,unii din noi,ne straduim sa facem asta.Dar ce anume cautam la un prieten?
Pe cineva cu care sa mergem la un film sau un spectacol?Pe cineva cu care sa vorbim vrute si nevrute?Pe cineva cu care sa ne satisfacem "anumite nevoi"?
Nu,dragii mei.Eu nu cred in asta.Pentru mine asta inseamna tot singuratate.Cred ca cineva isi merita statutul de prieten,atunci cand,pe langa ce am enumerat mai sus,isi face timp pentru tine,sa te asculte si sa te inteleaga.Cand incearca sa iti ofere stabilitate la nivel emotional.Cand incearca,fara a fi prea indraznet,sa intre in viata ta si sa isi faca simtita prezenta in orice ora.Acel prieten sa te faca sa uiti de probleme,sa te faca sa uiti de SINGURATATE.

2 comentarii:

  1. Asa este.Dar aceasta prietenie despre care vorbesti tu este tot mai rara in lumea in care traim.Este un mare dar de la Dumnezeu sa stii ca ai fost bucurat in viata cu asemenea prieteni.

    RăspundețiȘtergere